Voi, astea independente… voi sunteți de vină pentru nefericirea voastră

femei independente

Ușurel, că nu-s cuvintele mele. De fapt, până să mă mărit, promovam cu surle și trâmbițe independența femeilor. Încă mai cred în independență, însă acum știu un singur lucru. E mai ușor în doi. E mai distractiv. Mai satisfăcător. Mai cum vreți voi, însă rău nu e. Sigur, asta e ideal. Să faci lucrurile în doi. Să-l iei pe celălalt de mână și să porniți la drum.

Zilele trecute am luat masa cu un cuplu cu peste 30 de ani de căsnicie. Oameni frumoși, simpli, care încă se respectă și se uită frumos unul la altul. Și când ești mic și la început de drum, întrebi. Întrebi cum e mai târziu, cum faci să fie bine, când și de ce a fost greu. Așa… cât să înveți din greșelile altora. Așa știu eu. Să înveți din greșelile altora, să-ți rămână timp și pentru ale tale. Așa că am întrebat și am primit răspunsul ăsta: “Știi de ce sunteți voi, ăștia tineri, atât de nefericiți?“.

– Nu știu.

Și-mi spune așa: “Păi să le spui tu prietenelor tale de ce sunt nefericite. Voi vă transformați în femeia-bărbat și faceți prea mulți bani. Vă cumpărați repede un apartament cu bani în mână sau prin credit și când ceva vă deranjează la bărbatul cu care sunteți, fugiți repede acasă. Pe voi nu vă mai leagă nimic de bărbatul vostru. Și nici invers. Voi, generația de azi, renunțați prea repede când nu vă convine ceva. Pe noi, de bine de rău, ne mai leagă o casă, o mașină, niște ani de căsnicie, dar voi vă grăbiți să vă faceți bagajul și să plecați. De parcă o căsnicie se ține așa. NICIODATĂ! Să ții minte de la mine. Voi nu mai faceți eforturi, ori căsnicia nu se ține fără efort și implicare. Și când nu mai există nimic care să vă lege, normal că vă faceți repede bagajul și plecați, în loc să vorbiți și să vă rezolvați problemele.”

Holly s**t! Avea dreptate. Are dreptate!

Noi renunțăm ușor. Parcă ne-am născut cu despărțirea pe buze. Sigur că nu cred că o casă sau oricare alt bun comun poate ține un cuplu împreună. Nu e suficient. Sau noi, ăștia tineri, nu vrem să fie suficient. Vrem mai mult.

Însă cred că atunci când nu mai există atenție, atât către celălalt, cât și către tine poate să apară lipsa de respect, implicit despărțirea. Când nu mai există adevăr și asumare. Și la tine și la celălalt. Când nu ai răbdare. Nici față de tine, nici față de celălalt. Când faci totul condiționat. Și în ceea ce te privește și în cazul celuilalt. Când ți-e frică. Atât de tine, cât și de celălalt. Când nu-l asculți și nu te asculți. Când judeci înainte de vreme. Și pe tine, și pe el. Când uiți să te bucuri și să-l bucuri. 

Pe noi nu ne mai leagă banii într-o relație, să fim serioși! Și nu vorbesc despre nefericiții aceia care se căsătoresc din pur interes financiar. Pe noi ar trebui să ne lege respectul. Recunoștința că nu suntem nevoiți să alegem altfel decât cu sufletul. Pe noi ar trebui să ne lege adevărul, nu o casă sau o mașină. Dacă nu-ți poți permite luxul de a fi tu însuți în fața omului pe care îl iubești și te iubește, atunci tu mai renunți vreodată la măștile alea grele?

Pe noi, ăștia tineri, ne leagă atât de puține și totuși atât de multe. Dacă știm să facem nodul, bineînțeles. Dacă nu e strâns, se destramă. Mai devreme sau mai târziu.