Un hamburger și-o Fanta

Eu nu știu cum se întâmplă lucrurile astea, dar jur că nimic nu e la voia întâmplării! Azi m-am plâns. Nu-mi stă în fire, dar m-am plâns. Și n-ar fi asta o problemă, dar mă simțeam bine făcându-mi niște probleme inexistente sau nesemnificative. Poate că m-am uitat prea mult la Fifty Shades of Grey, poate că în subconștientul meu mi-am plantat un soi de sadism emoțional. Nu știu ce am făcut, dar n-aveam dreptul și aveam să aflu asta mai târziu.

După o săptămână în care bila mi-a atras atenția că mai am nevoie de pauză și liniște, mi-am luat o bună prietenă și ne-am porcit la un fast-food. Și cum pot sta altfel două blonde la masă decât vorbind despre relații? Am început să citesc cartea Cele 5 răni care ne împiedică să fim noi înșine, scrisă de Lise Bourbeau și îi povesteam cu patos despre abandon, respingere și trădare. Îi povesteam despre cum persoanele care au fost abandonate în copilărie devin dependente. Dependente de atenție, dependente de iubire, dependente de orice. Atât de dependente, încât aleg să rămână în relații toxice. Preț de un minut ne uitam una la alta și ne întrebam dacă nu cumva suntem și noi așa. Știi cum e, citești și inevitabil începi să-ți sapi trecutul.

Și atunci apare el. Un puști de 11 ani, cu niște ochi albaștri așa cum n-am mai văzut, pistruiat, cu șapca întoarsă și spune: “Nu vă supărați! Îmi luați și mie ceva de mâncare?”. Preț de o secundă am încremenit. Nu era un cerșetor. N-a vrut bani. A cerut mâncare. Un pui de om îmi cerea ceva de mâncare în momentul în care stăteam cu falca-n palmă, gândindu-mă la abandon și dependențe. Joac-o pe asta, Cosmino!

L-am luat de mână și i-am spus să-și comande ce vrea el. “Un hamburger și-o Fanta”! Prăjitură nu a vrut. A spus că el nu e cu dulciurile, că tocmai a venit de la școală, iar acum trebuie să ajungă la antrenamentele de fotbal.

Am 30 de ani și azi am primit o palmă peste ochi de la un puști de 11 ani. N-avea nimic, decât un ghiozdan mai mare decât el, niște ochi albaștri care inspirau fericire și gratitudine și un zâmbet larg. Eu am tot ce îmi doresc și tot nu sunt fericită. Uneori. Pentru că, din fericire, cineva îmi trimite astfel de oameni care mă aduc cu picioarele pe pământ.

N-am copii, dar mi-e din ce în ce mai clar că adevărul absolut se află la ei, iar adevărul nostru îl găsim cu ani în urmă. Aceia eram noi, cei veritabili și nu cei de azi, cu măști.

Cu drag,
Cosmina

Blogger, SEO Specialist, Online Marketing Manager, fostă Tudosă, actuală Kovács . Sunt om de online încă din 2011 și de atunci nu mai știu ce înseamnă să muncești! Pentru că munca mea înseamnă pasiune, iar voi sunteți sursa mea de inspirație în fiecare zi!

Leave Your Comment