Tu urăşte-mă, eu te iubesc
Cam aşa e dragostea. Înfloreşti, ofileşti, te ridici, cazi.
Cam aşa e dragostea: te doare, dar îţi face zile frumoase. Şi nu prea multe, căci nenorocirea aia de inimă e cea mai perversă şi proastă parte a noastră. Raţiunea nu are loc nici de bună ziua. Nici măcar atunci când şi-a propus şi a făcut jurăminte solemne că nu va mai iubi vreodată.
Şi ce putere are inima asta! Mi-am promis mereu că voi ţine cont de buna mea prietenă Raţiunea pentru că mi-a spus de atâtea ori că iubirea înseamnă slăbiciune. Îţi invadează inima şi începe să opereze pe cord deschis. Până când doare. Şi nu numai că doare, dar n-are nici cea mai mică urmă de bun simţ. Operează fără mănuşi, fără anestezie. Aproape că te sfidează!
Tu urăşte-mă în continuare, eu te iubesc. Pleacă, dar întoarce-te. De data asta cu mănuşi. Şi fă să doară mai puţin. Am citit în cărţi că instinctul de a distruge vieţi, există în fiecare dintre noi, dar la copii se manifestă cel mai mult pentru că raţiunea lor este proporţională cu vârsta. Dar tu eşti bărbat şi copil în acelaşi înveliş, două suflete pe care le iubesc în aceeaşi măsură. Pentru că ai aceeaşi agresivitate şi încăpăţânare ca a unui copil, fără să uiţi să-mi arăţi că eşti bărbatul pe care îl vreau lângă mine. Fără să uiţi vreo secundă să-mi aminteşti că te iubesc pentru îndrăzneala de-a fi cine eşti. Pentru că nici măcar nu cauţi să mă mulţumeşti în vreun fel. Tu urăşte-mă, pentru că eu te iubesc, ştiind că m-ai putea zdrobi oricând, fără nici cea mai mică urmă de remuşcare..
Abia azi am înţeles. Am primit răspunsul fără să-l fi cerut vreodată. Păi cum să ai tu încredere în mine, dacă nu mai ai în nimeni?
Mă sperie lejeritatea ta de a vorbi, mă sperie prostia şi slăbiciunea mea.
Tu urăşte-mă, eu te iubesc.
