Sun-o pe bunica ta în fiecare zi, îți ia doar 5 minute!

Înainte să-mi spui că sunt prea sensibilă sau că nu ai timp (da știu, toți avem joburi, responsabilități, copii, animale, mai știu eu ce), ascultă-mă puțin! Și ia și niște șervețele să ai lângă, mai ales dacă bunicii tăi sunt în aceeași situație ca ai mei și nu ți-ai dat seama până acum de ce trebuie să o suni pe bunica ta mai des.

De ce să o suni pe bunica ta în fiecare zi?

Știi cum e când suni pe cineva și i se schimbă complet vocea atunci când te aude? Eh, așa e când îți suni bunicii. Poate că îi suni la ceva timp, dar te asigur că entuziasmul ăla din vocea lor nu se schimbă nici dacă îi suni în fiecare zi. Dimpotrivă, parcă e mai mare. Și te încarcă și pe tine.

Știi că auzi mereu că e grea bătrânețea? Chiar e. Vestea bună? O poți face mai ușoară dacă o suni pe bunica ta în fiecare zi. Nici nu trebuie să ai vreo veste sau ceva important de spus. Se bucură doar să îți audă vocea. Despre câți oameni din viața ta poți spune același lucru? Probabil că nu atât de mulți precum ai crede. Pentru că bunicii tăi sunt cei care îți schimbau scutecele la fel de des precum o făceau ai tăi. Pentru că te-au crescut. Pentru că te iubesc. Pentru că ești o parte importantă din viața lor. Și pentru că au făcut toate lucrurile pe care le-au făcut pentru tine din suflet, nu s-au așteptat niciodată să le dai ceva în schimb. Ceea ce mi se pare și normal. Nu facem și nu creștem copii ca să aibă grijă de noi la bătrânețe. Dar respectul acela pentru ei este enorm și vrei tu să dai puțin din tot ce ți-au oferit în viața asta.

Și știi ce este mai grea decât bătrânețea? Depresia. Depresia aceea pe care o ai pentru că îți dai seama că nu mai poți face ceea ce ai făcut o viață întreagă. O viață întreagă în care ai muncit pentru copiii și nepoții tăi. Dintr-o dată te simți inutil. Neputincios. Și uitat.

Acum o lună, am fost la țară la tataie și mamaie. Am fost crescută de bunicii din partea mamei, așa că nu am fost niciodată foarte apropiată de cei din partea tatălui. Deci făceam greșeala să îi sun în fiecare zi doar pe bunici, nu și pe mamaie și tataie. Până când am aflat că tataie este pe tratament cu antidepresive de 5-6 ani. Așa că am stat întinsă pe pat cu tataie, când m-a întrebat: „Tataie, ce e aia depresie? Mi-a zis doctorul că am, dar nu știu prea bine ce e. Mie mi-e rău așa de când mă trezesc până când mă culc. Mi-e somn mereu, mă doare capul.”

Depresia descrisă de tataie ca un rău fizic. Ceea ce și este, mai departe de un rău psihologic. Un rău care îi răpește fiecare zi a vieții, un rău care aproape m-a făcut să plâng de față cu el, dar m-am străduit să mă abțin. Să par eu aia puternică, care îi explică și care îl ajută.

Angajamentul meu? 5 minute din timpul meu în fiecare zi petrecute la telefon cu bunicii. Ce sper să obțin cu asta? Fericirea aceea din vocea lor, chiar dacă știu că este doar pentru 5 minute într-o zi în care depresia are mai multe de spus decât mine.

Avatar

De profesie cat lover, însă în timpul liber încerc să pun punctul pe I. Consider că talentul constă în experiență și determinare. Așa că încerc în fiecare zi să imortalizez o poveste într-o imagine și într-un punct de vedere personal.

Leave Your Comment