Nu, nu poți să iubești o persoană și să te culci cu alta, Andrei Vulpescu!

Îl apreciez pe Vulpescu, dar cu articolul ăsta nu sunt de acord. Citește-l înainte ca să înțelegi la ce mă refer.

Nu, nu poți să spui că iubești pe cineva, dar poți ajunge în patul altcuiva

Vulpescu zice următoarele:
„Nu are sens să vă dau acum exemple, poți fi mii: de la beție în team-building, la lipsă de afecțiune pe termen lung din partea partenerului/ei și până la plictis relațional și dorința de ceva nou – apropo, creierul are nevoie de aventură și nou -, lista posibilelor conjuncturi care te pot face să calci strâmb este uriașă.”

Beția în team-building, lipsa de afecțiune pe termen lung, plictiseala și dorința de nou nu sunt în concordanță cu iubirea. Când iubești cu adevărat îl iei pe tâmpul de lângă tine și beți împreună până vă vomitați ficații. Când iubești cu adevărat este imposibil să nu oferi și să primești afecțiune. Când iubești cu adevărat, nu are cum să apară plictiseala.

De fapt, iubirea nu merge fără adevăr. N-ai sinceritate, n-ai iubire. Punct. Și nu, nu o spun pentru că dă bine, ci pentru că așa e.

Sigur că oamenii se mint singuri. Sigur că așa cum se mint singuri, îi mint și pe ceilalți. Dar asta nu are legătură cu iubirea. Dacă ne place să folosim cuvântul „iubire” oricum, oricând și cu oricine, da, ai dreptate. Poți să „iubești” și să ajungi în patul altcuiva. Dar nu e chiar iubire. Aș zice mai degrabă că vrei să crezi că e iubire.

Citez: „Un pahar în plus și, brusc, ajungi să spui: ‘la dracu’, cine știe când mă mai întâlnesc cu situația asta! O atingere pe cot și ea poate să simtă că motorul ei diesel începe din nou să toarcă, după ani de zile de inutilizare. Se simte din nou vie!”
Cu situațiile astea te întâlnești înainte să iubești cu adevărat, dacă vrei. Până atunci, nu e iubire. Poate că vorbim despre frenezia hormonilor, dar nu despre iubire. Poate vorbim despre adrenalină, dar nu despre iubire. Orice, dar nu iubire.

Hai să lămurim cum stă treaba cu iubirea
Știi cum e cu iubirea? Vorbești despre ea numai atunci când o trăiești pe pielea ta, altfel e ca și cum aș vorbi eu despre cum e să fiu mamă, deși nu sunt. Nu pot înțelege cu adevărat asta. Sigur că pot vorbi despre dorințele mele sau despre teoria din cărți, dar nimic mai mult. E suficient? Nu.
Ca să iubești cu adevărat trebuie să fii sincer. Întâi față de tine însuți, apoi față de ceilalți. Nu există altă regulă. Ca să folosești cuvântul iubire trebuie să fii asumat, altfel nu e iubire.
Poate că întrebarea care ar trebui să-i macine pe toți este: Cum știu că iubesc cu adevărat?
Iubești cu adevărat când lângă partenerul tău poți fi tu însuți. Adică nu minți, nu folosești scuze, nu pretinzi că ești altfel decât ești, nu ți-e teamă să ceri și să oferi. Iubești cu adevărat când în ochii și în sufletul tău, omul de lângă tine este cel mai bun om de pe pământ și nimeni și nimic nu-ți poate schimba percepția asta. Și dacă iubești cu adevărat, dragă Andrei, mother fucker-ul ăla de acasă va avea mai multă stimă de sine și încredere, încât nimeni de pe piață nu-i poate face concurență. Dacă te uiți la un ambalaj nou e musai să fie mai bun decât ce ai tu acasă? Nu.

Iubești cu adevărat când știi că prostul de lângă tine are ochi și urechi pentru tine. Iubești cu adevărat și relația funcționează numai atunci când îți poți permite să-i spui tâmpului „Băi, m-am plictisit! Hai să facem ceva nebunesc.” Și prostu’ te ia de mână și face ce îți dorești fără să te judece, fără să te iubească mai puțin. Dacă nu poți face asta sau dacă ăla sau aia de lângă tine nu poate face asta, atunci nu e iubire, ci un parteneriat condiționat. Cam așa e iubirea. Nu ești atent la nevoile cuplului, sigur că o atingere de cot te poate duce în alt pat. Ah, că v-ați iubit la un moment dat, apoi ai ajuns să înșeli că ți se pare că Popescu are cotu’ fin, da. Dar în situația asta nu mai văd iubire, ci doare LAȘITATE sau FRICĂ. De ce să-i furi șansa partenerului tău să-și găsească pe cineva care să-l iubească necondiționat, fără nevoia asta acerbă de nou? Cine sau ce îți dă dreptul ăsta? Oamenii de lângă noi nu sunt o „posesie”. Împărtășești și atât.

Prea ușor vorbim despre iubire și prea ușor spunem „Te iubesc”. Ah, că e greu să menții flăcărica aprinsă în dormitor, bucătărie, lift și unde mai vrei tu? Asta este altceva. Că e greu să menții interesul partenerului? Asta e altceva.
Dar compar relația cu piesele de lego. Ai aceleași piese, dar ai văzut câte lucruri diferite și frumoase poți construi cu aceleași piese? Așa și cu iubirea. Ca să funcționeze trebuie să-ți pui bibilica și inima la treabă. Creativitate, sinceritate, implicare. Iubirea nu e o treabă așa simplă. Nu e ceva care ți se cuvine pur și simplu.

Hai să nu punem pe seama alcoolului înșelatul. Înșelatul, că e fizic și/sau emoțional, nu are legătură cu iubirea. Când apare ideea de înșelat, iubirea a apus demult sau n-a existat niciodată.
Și hai să nu mai promovăm ideea că dorința fizică nu merge mână-n mână cu iubirea, că nu e așa!

Dragă Andrei, iartă-mă, dacă am înțeles greșit articolul tău! De fapt, îmi cer iertare celor care cred că iubirea are de-a face cu înșelatul. Înșelatul nu poate fi asociat decât cu lașitatea sau neputința și da, știu că e greu de acceptat. Dar, hei! Evoluția nu e ușoară!

Cred că suntem responsabili pentru efectul social pe care îl poate avea fiecare articol lăsat în spațiul public. Și mai cred că oamenii au nevoie să știe că există iubirea aia magică. E drept, e mai ușor să vorbim despre frustrări decât despre fericire. Nu interesează pe nimeni. Omul cu adevărat fericit nu-și mai pierde timpul căutând cuvinte despre iubire. Omul cu adevărat fericit le creează în bula lui.

Oamenii care încă n-au reușit să înțeleagă cum se mănâncă iubirea nu pot accepta că există și iubire necondiționată între doi străini, până la urmă. E greu și frustrant să accepți „idealul” pe care tu încă nu-l poți atinge. Dar există și merită să lupți pentru asta! Iar lupta asta n-o dai cu nimeni altcineva decât cu tine însuți. Oricine ai fi tu, cel care citești rândurile astea, luptă-te! Luptă-te cu tine însuți, acceptă că ai și bune și rele, iubește-te așa cum ești, apoi pregătește-te să accepți omul care își va dori să te iubească și să te accepte așa cum ești. Fără frici, fără prejudecăți care nu-ți aparțin, fără lașitate, fără minciuni. Fără ideea că nu-i spui una sau alta ca să-l protejezi. Omul de lângă tine trebuie să știe ce vrei. Asta dacă nu cumva ai lângă tine vreun cititor de minți și suflete.

 Cu drag,
Cosmina

Leave Your Comment