Cum e viața cu o pisică neagră în casă

Nu-mi plăceau pisicile deloc. Recunosc. Până într-o zi, când am dat nas în nas cu un pui de pisică persană undeva pe la Unirii. Era de vânzare. Prima reacție a fost aceea clasică „Prea mult păr, gheare, mizerie în casă„, orice, numai pisică, nu.

Mi-au rămas în cap ochii ăia rotunzi, aproape triști și până a doua zi nu-mi doream altceva decât sâ mă duc să iau pisica. Mă încerca un oarecare sentiment de vinovăție. Pisica aceea gri cu dungi albe, n-am mai găsit-o. Așa că, m-am pus pe căutat informații despre pisici, să mă asigur că asta îmi doresc.
Aflasem că sunt niște tâmpite independente, că răspund numai când vor, că nu le place apa și că vor zgâria totul prin casă.

Cu toate astea, citisem și că pisica te alege, nu tu pe ea.

Așa că m-am trezit pe o canapea roșie, la o doamnă ieșită la pensie cu vreo 5 pisoi. 4 portocalii și unul negru.

Îhm! Acum trebuie să aștept să vină unul dintre ei la mine. Doamne, să nu vină negroteiul ăla! E cel mai cuminte dintre toți. Chiar nu face nimic? Și mai e și urâțel. Nici ochii nu i se văd, îmi spuneam.

Se pune în fund cu fața la mine.

– Miau!

pisica persana neagra
Avea 3 fire de păr și alea negre. Arăta aproape ca un șobolan, dar cu ochii foarte mari.

Karma!

Aha. Și acum? Ce fac?

– Ea e Jessy, îmi spune doamna de pe canapeaua roșie.

Vai, Doamne! Are și nume de cățel! O iau în brațe, toarce. Adoarme după 3 mângăieri pe cap. Fir-ai tu de Jessicuț, ai nume de cățel, blaniță de șobolan și moacă de copil bleg.

– A mea e, doamnă!

Au trecut aproape 9 ani de atunci, iar Jessicuț n-a greșit o secundă.  M-a învățat multe. M-a învățat că a fi diferit nu e ceva greșit. M-a învățat că a fi retras nu e neapărat un lucru rău. M-a învățat că diferit și retras are multă iubire de oferit.

M-a învățat să meditez, să mă bucur de somn, să mănânc ce îmi place, să-mi ridic din când în când privirea către copaci și păsări.

Să vă spun de câte ori se așază pe telefon pentru a nu auzi alarma? O face cu câteva secunde înainte să înceapă să sune. Habar n-am de unde știe. Cum să te trezești prost dispus când deschizi ochii și vezi ghemul de blană că te păzește? Unii o numesc egoism (mâța nu vrea să pleci de lângă ea), eu o văd ca pe o binecuvântare. Prefer să văd moaca ei întâi și nu telefonul.

M-a învățat să mă bucur de o baie. Și când mă gândesc că înainte citisem că pisicilor nu le place apa… Jessicuț a mea sare în cadă, așteaptă să arunc cu picături de apă doar ca să ne mai jucăm puțin sau se spală pe față după ce își înfinge lăbuța încrezătoare în castronul cu apă.

Tot ea m-a învățat să nu mai judec. Mă rog, încă lucrez la asta. Nu mă mai grăbesc să pun etichete atât de ușor și am descoperit că pot să am răbdare.

Așa că viața cu o pisică neagră este cum vrei tu, numai plictisitoare, nu e. Mâțele astea au un mister aparte, astfel încât să te surprindă tot timpul cu ceva nou. Și vrei nu vrei, te cam obligă să înveți și tu asta. Dacă mai pui la socoteală și faptul că o pisică neagră e ca o infirmieră internă la casa omului, s-ar putea ca primul lucru pe care îl vrei s-l faci după ce termini de citit este să adopți o pisică neagră.

Jessicuț a mea nu pleacă de lângă mine până nu-mi trece orice durere, de oricare fel ar fi ea. Cam așa e viața cu o pisică neagră în casă.

Leave Your Comment