Nu vorbim nici când avem lucruri frumoase de spus, nici când ne deranjează ceva

nu-vorbim-nici-cand-avem-ceva-de-spus

Sunt întrebată adesea cu ce mă ocup și aproape de fiecare dată răspund sec “Scriu”. Întotdeauna citesc o dezamăgire sau o lipsă de importanță pe chipul oamenilor.
Mare scârț! Scrii! Toată lumea scrie.” Așa e. Cum toată lumea vorbește. Însă ce spui când vorbești? Sau ce transmiți când scrii?

Poți să vorbești mult și să nu spui nimic.

Sau poți să vorbești puțin și să spui totul. Luăm următorul scenariu: Un copil cu părinți prea ocupați face toate eforturile pentru a obține 10 pe linie la școală. Cumva, el crede că așa va obține atenția de care are atât de multă nevoie. Când, în sfârșit, are numai note de 10 se duce la părinte și îl întreabă dacă e mândru. Părintele îi spune că n-are timp acum, copilul este dezamăgit, așa că mai târziu intră în lumea obscură și se apucă de consumul substanțelor interzise. După o perioadă ajunge în spital. Supradoză. Întrebat de ce, fostul copil spune “Dacă celei mai importante persoane din viața mea nu-i pasă, mie de ce mi-ar păsa?”. Copilul moare.
Ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi primit câteva cuvinte frumoase? Ce s-ar fi întâmplat dacă în locul “Nu am timp acum” ar fi primit “Sunt mai mult decât mândru! Te iubesc și sunt fericit că am un copil atât de bun ca tine!”? Supradoza lui ar fi fost una de împlinire, de curaj, de recunoaștere, de validare. Supradoza lui l-ar fi făcut să prindă aripi și să devină adultul care ar fi dat mai departe ceea ce a primit acasă.
Atât de importante sunt cuvintele!

Paradoxal, deși sunt om de cuvinte, și mie mi-e greu să spun ceea ce simt sau cred. Chiar și oamenilor importanți pentru mine. Iar asta e trist.

Suntem învățați că exprimarea sentimentelor înseamnă vulnerabilitate.

Îți alinți copilul, înseamnă că-l răsfeți. Dar ție nu ți-ar plăcea să ți se spună din când în când că ești apreciat și că nu respiri aerul degeaba? Ce regulă stupidă este aceea în care iubirea aduce “prea mult răsfăț”?
Nu-i spui omului pe care îl iubești că îl apreciezi pentru tot ceea ce face de frică. De frică să se întâmple, ce? În cel mai rău caz, pleacă. Iar în situația asta, ar trebui să fii împăcat cu tine însuți că a ales să plece, deși știa că-l iubești. Nu e mai rău, oare, să plece neștiind că-l iubeai? Nu e mai rău pentru tine să știi că ai fi putut face mai mult, dar n-ai făcut? Eu cred că da.

Suntem învățați să ne ținem gura când nu ne place ceva.

Nu vorbim nici când avem lucruri frumoase de spus, nici când ne deranjează ceva. Cine să ne mai înțeleagă? E adevărat că uneori tăcerea e mai valoroasă decât orice diamant, dar pentru sufletul și pentru liniștea ta, e mai sănătos să vorbești când nu-ți place ceva. Ideea e cum vorbești? Cum alegi cuvintele? Cum spui ce nu-ți place fără să faci rău? N-ar fi mai bine să spui “Băi, cucoană, nu te mai purta așa urât cu mine că sufăr, fir-ar ea de treabă! Sunt făcut din carne, oase și suflet, nu din tinichea și carton“. Poate că va ține cont sau poate că nu. Dar până la urmă primești ceea ce dai. Și dacă nu primești nimic pe placul tău există și posibilitatea ca tu să fii cel care nu știe cum să ceară.

Eu nu știu cine a făcut toate regulile astea nescrise. Nu știu când și de ce am uitat să fim mai sinceri.

Vă întrebam zilele trecute cum mă percepeți voi, cu bune și cu rele și ați spus așa:

1. “Echilibrată mental și femeie deosebită.”

Au fost cuvintele unui om pe care nu-l cunosc, dar care îmi citește cuvintele. Adevărul este că n-am fost echilibrată mental deloc până acum. Abia acum încep. Că am pus cuvintele și sfaturile în așa fel încât să par echilibrată, da. Însă adevărul este că viața mea a fost un haos până nu demult.

2. “Deșteaptă și frumoasă.”

Și frumusețea și deșteptăciunea sunt relative. Sunt zile când oamenii și faptele din viața mea mă fac să fiu frumoasă și sunt zile când acțiunile sau deciziile mele mă cataloghează ca fiind proastă.

3. “Ai sare și piper exact cât trebuie. Ești onestă și ușor cinică, însă îmi place cinismul tău. Ești genul ăla de om care #spunepebune.”

Așa pare, însă adevărul este altul. Nu sunt întotdeauna onestă, iar cinismul îl folosesc numai în scris. Când te ascunzi în spatele unui monitor, nu ți-e frică de cum ți-ar putea răspunde alții.

4. “Veselă, frumoasă, rațională, cu suflet mare.”

Așa e. Sunt oameni care mi-au văzut doar latura asta. Sunt oameni care nu știu că au fost zile când n-aș fi mișcat un deget pentru nimeni, sunt oameni care nu știu că rațiunea se mai pierde uneori, iar veselia mai poate fi și impusă pentru a ascunde tristețea.

Cuvintele astea pe care voi mi le-ați dăruit vin pe baza a ceea ce am comunicat eu. De unde să fi știut voi că și eu, la fel ca alții, am udat perna cu lacrimi noaptea? De unde să fi știut voi că și eu, la fel ca alții, mi-am ignorat raționamentul și am luat decizii proaste?
Atât de importante sunt cuvintele și modul în care comunici!

De ceva vreme, am găsit omul în fața căruia o expun pe Cosmina reală, cu bune și cu rele, cu suflet mare, dar și cu egoism, cu frici, dar și cu îndârjire. E omul care m-a învățat că nimic nu se compară cu sentimentul de a fi tu însuți, cu tot ce implică asta. E omul care mă încurajează să spun lucrurilor pe nume, chiar și atunci când cred eu că nu e bine. Și e bine!

Morala de azi: Cuvintele devin cu adevărat importante când susțin un fapt sau un sentiment. Atât noi, cât și cei din jurul nostru avem nevoie de cuvinte, de validare, de critică. Altfel, cum am putea evolua?

Cu drag,
Cosmina

Cosmina Tudosă

Blogger, SEO Specialist, Online Marketing Manager. Sunt om de online încă din 2011 și de atunci nu mai știu ce înseamnă să muncești! Pentru că munca mea înseamnă pasiune, iar voi sunteți sursa mea de inspirație în fiecare zi!